Câteodată, eşti atât de singur încât te confuzi cu înţelepciunea,
atât de trist, încât te crezi arbore având crengi de spus, de curs.

O, nu! Nimic nu e de spus când urli la tine ca icoana la perete,
precum cuiul la zidar, ca zidul la cer şi cerul la icoană.

Când totul pute a putregai pe lângă tine,
sunt şanse mari să fii găleată de gunoi plină cu oameni mici,
căci mulţi oameni intră-n tine promiţând
şi mulţi promit că ies, dar nu mai ies.

ÃŽn umbra acestui bulevard cu unic sens,
fiecare îşi păzeşte frica, slăbiciunile, iubirile,
cum beţivul păzeşte sticlele, cum trenul, gările,
cum poetul, oamenii.

Şi cam put, şi-s obosit, şi singur şi gară
ca o găleată care dă pe dinafară.